Discuția despre introducerea mai multor case de asigurări de sănătate revine periodic în România, cu aceeași promisiune: concurența ar aduce servicii mai bune și acces mai rapid pentru pacienți. Ideea sună bine, însă România nu are infrastructura necesară pentru ca un astfel de model să funcționeze.
Nu administratorul banilor este principala problemă a sistemului, ci baza pe care acesta funcționează. Digitalizarea este încă fragilă. Un sistem cu mai mulți asiguratori presupune schimb rapid de date între spitale, medici, farmacii și casele de asigurări, facturare clară și un dosar medical electronic folosit efectiv. În România, platformele încă se blochează, sistemele nu comunică între ele, dosarul nu exista. În aceste condiții, introducerea mai multor case ar adăuga complicații administrative, nu eficiență.
Concurența între asiguratori nu creează medici și nu construiește spitale. România are deja servicii concentrate în câteva centre mari și deficit de personal în multe zone. Mai multe case ar contracta aceleași spitale și aceiași specialiști, iar pentru pacient schimbarea ar fi probabil limitată.
Un alt element esențial este capacitatea statului de a controla sistemul. Modelele concurențiale funcționează doar dacă există reguli clare de redistribuire a banilor, mecanisme care să împiedice selecția pacienților și acceptarea celor sănătoși și controale rapide asupra contractelor și cheltuielilor. România are dificultăți în a monitoriza eficient chiar și sistemul actual. Multiplicarea caselor ar însemna multiplicarea punctelor de control și a riscurilor.
Există însă și o miză mai puțin discutată: direcția banilor. Dacă asiguratorii concurează pe rapiditate și satisfacția pacientului, soluția cea mai simplă este să contracteze servicii acolo unde acestea pot fi oferite rapid și predictibil. În România, asta înseamnă adesea sectorul privat. Pe termen scurt, pacientul ar putea avea acces mai rapid la unele servicii. Pe termen lung însă, există riscul ca o parte tot mai mare din contribuțiile publice să fie direcționate către privat, în timp ce sistemul public ar rămâne cu cazurile complexe și cu presiunea financiară cea mai mare.
Iși permite România această schimbare acum? Teoretic, da. Practic, nu fără riscuri. Bugetul sănătății este deja sub presiune, iar introducerea mai multor case ar însemna costuri de tranziție, sisteme IT noi și cheltuieli administrative suplimentare. Dacă bugetul total nu crește, banii nu s-ar duce către mai multe servicii, ci s-ar împărți între mai mulți administratori.
Un exemplu relevant este Polonia, care la sfârșitul anilor ’90 a introdus mai multe fonduri regionale de sănătate. Reforma nu a produs rezultatele așteptate: au crescut costurile administrative, au apărut diferențe între regiuni, iar coordonarea sistemului a devenit mai dificilă. După câțiva ani, Polonia a revenit la un fond unic național. Experiența lor arată că fragmentarea nu compensează lipsa infrastructurii.
Modelele invocate frecvent — Germania, Olanda sau Israel — funcționează în condiții diferite. În aceste state, contribuțiile sunt colectate central, regulile sunt foarte stricte, iar infrastructura digitală și instituțională a fost construită în timp. Concurența funcționează acolo pe o fundație solidă, nu ca soluție pentru lipsa ei.
În România, problemele sistemului de sănătate rămân cele de bază: digitalizare incompletă, infrastructură inegală, deficit de personal și capacitate instituțională limitată. Introducerea mai multor case nu rezolvă aceste probleme. În schimb, riscă să adauge complexitate într-un sistem deja dificil.
De aceea, trebuie consolidata baza: finalizarea digitalizării, finalizarea investițiilor în sănătate.
Până atunci, întrebarea corectă nu este dacă vrem mai multe case de asigurări, ci dacă avem deja sistemul pe care ele să poată funcționa.