Vineri după-amiază, un medic de familie cauta pentru un pacient un medic cardiolog care să aibă convenție pentru acordarea concediilor medicale. Pacientul suferise un infarct miocardic.

Concediul medical expira luni. Problema nu era medicală.

Diagnosticul era clar. Problema era administrativă.

În România, medicii de familie nu pot acorda concedii medicale pentru anumite coduri de boală, considerate de specialitate (de exemplu: cod 13 – afecțiuni cardiovasculare, cod 14 – oncologie, etc).

În aceste situații, concediul trebuie acordat de medicul specialist curant. Însă nu toți medicii specialiști care au contract cu Casa de Asigurări au și ceea ce se numește convenție pentru eliberarea concediilor medicale. Convenția pentru concedii medicale este separată de contractul de servicii medicale.

Fără ea, medicul poate consulta pacientul, poate pune diagnosticul, poate recomanda tratament — dar nu poate elibera certificatul de concediu medical.

Unde apare ruptura. Pentru pacient, asta înseamnă că:

• nu este suficient să ajungă la un cardiolog bun profesional;

• trebuie să ajungă la cardiologul „potrivit” administrativ;

• informația ”NU pot da concediu medical!” nu este afișată nicăieri.

Nu scrie pe ușa cabinetului. Nu apare la programare.

Nu este comunicată înainte. Pacientul află după.

Situații absurde, dar reale

– Dacă mergi la spitalizare de zi, nu poți primi concediu medical.

– Ești trimis ulterior în ambulatoriu, la un medic cu convenție, doar pentru „ o hârtie”.

– Statul plătește încă o consultație, exclusiv pentru acordarea concediului.

– Pacientul, deși bolnav, își ia concediu ca să alerge după concediul medical.

În orașe mici, unde nu există cardiologi cu convenție în ambulatoriu, întrebarea este: unde merge pacientul?

Concediile medicale sunt reglementate de OUG nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, act normativ în vigoare și actualizat. Legea prevede că certificatele de concediu medical pot fi eliberate doar de medici aflați în relație contractuală cu casele de asigurări, iar în practică acest lucru presupune existența unei convenții pentru concedii medicale.

Legea nu obligă la informarea pacientului dacă medicul are sau nu această convenție.

Legea nu asigură continuitatea automată între diagnostic și concediu.

Responsabilitatea cade, implicit, pe pacient.

Prin urmare, este:

• ilogic – diagnosticul și consecința lui sunt separate birocratic;

• discriminatoriu – drepturile pacientului depind de unde ajunge, nu de boală;

• ineficient economic – statul plătește consultații duplicate;

• demotivant pentru medici, într-un context în care concediile medicale sunt tot mai strict verificate.

Și, mai ales, este nedrept pentru pacient, exact în momentul în care acesta este cel mai vulnerabil.